De cand ma stiu, m-au fascinat cartile. Imi place sa ma cufund in paginile care ma poarta in lumi infinite, iar lectura imi hraneste curiozitatea si dorinta de a intelege. Cand am descoperit dezvoltarea personala, s-a simtit ca o intalnire predestinata – o chemare catre autocunoastere, o cale ce promitea sa-mi dezvaluie mistere despre mine insami, despre potential. Totusi, aveam sa invat curand ca aceasta calatorie avea nu doar luminile stralucitoare ale unor adevaruri revelatoare, ci si umbrele unor provocari neasteptate.

Fiecare noua idee pe care o intalneam o treceam prin filtrul propriei mele experiente de fizioterapeut. Incercam sa ma intreb: "Se aplica asta in munca mea, in felul in care simt sau percep oamenii si durerea lor?" invatam despre importanta gandurilor si despre cum fiecare convingere ne modeleaza experientele. Si pentru o vreme, fiecare afirmatie pozitiva, fiecare exercitiu facut cu incredere ma aducea mai aproape de manifestarile visate. Incet, dar sigur, simteam ca mi se deschide un drum – unul pe care parca il dorisem dintotdeauna.

Dar, intr-o zi, am simtit ca nu mai rezonez cu ritmul acela alert, cu dorinta nesfarsita de a absorbi mereu mai mult si mai mult. Era ca si cum intram intr-un vartej nesfarsit de cunostinte si idei noi, iar mintea si sufletul meu nu mai aveau loc de respiro. Am inceput sa simt ca toate acele informatii nu se mai asezau natural in mine. Si atunci, am simtit nevoia de a face un pas in spate.

M-am retras din grupurile si cercurile de oameni care ma inconjurau, si am ales sa raman cu mine insami. Simteam ca aveam nevoie sa ascult linistea pentru a intelege cu adevarat cine sunt, sa-mi dau timp sa integrez ceea ce deja descoperisem. Procesul meu devenea mai degraba unul de intoarcere la esenta, decat de expansiune.

Pe drumul vindecarii personale si al intoarcerii catre mine, au fost si sunt momente pline de magie – dimineti in care ma trezesc cu un mesaj primit in vis, (ideea cozonacului vegan) cu un entuziasm greu de descris. Uneori, aceste vise imi par incredibil de frumoase, de mari si de pline de sens, dar adesea, realitatea ma izbeste si ma arunca inapoi. Vocea interioara imi sopteste, ca un ecou al temerilor: "Visele sunt prea frumoase ca sa fie reale. Si de unde vei gasi resursele, energia, banii necesari sa mergi inainte? Timpurile sunt grele, e nevoie sa strangi cureaua, sa te pregatesti."

In astfel de momente, simt nevoia sa ma retrag din nou in cochilia inimii mele, sa-mi amintesc de propria putere. Imi ofer imbratisarea de care am nevoie si, cu o rugaciune in soapta, ma adresez cerului: "Doamne, lupta Tu pentru mine. Ma simt obosita, nu mai am putere sa infrunt totul singura. Adu-mi resursele necesare ca sa ma bucur de viata simplu, frumos si fara frica."

De-a lungul acestui drum am inteles ca puterea mea nu consta in a sti totul sau a controla fiecare pas. E despre a gasi acea pace in inima mea, chiar si cand lucrurile nu sunt perfecte. A fi in armonie cu cine sunt, in loc sa ma tem de ceea ce urmeaza. A invata sa ma bucur de fiecare zi, de fiecare moment, lasandu-mi inima sa se hraneasca din lucrurile marunte ( o samanta, o planta, o floare, un fruct, un copac, o plimbare).

Si chiar daca am momente de indoiala, stiu ca aceasta calatorie e despre a ma intoarce la mine insami, despre a-mi intelege si vindeca inima. E despre a invata ca uneori, a merge mai departe inseamna sa ma opresc pentru a-mi aduna fortele, iar adevarata vindecare e sa-mi dau voie sa fiu vulnerabila, sa cer ajutorul, sa am rabdare cu mine si cu visele mele.